Intai sa merite apoi sa ma iubeasca

Azi nu mai vreau ce am vrut, nu mai vreau fum si amagire. Nu mai imi sunt de ajuns. Nu mai vreau scufundare in singuratate si sa cred ca asa imi este cel mai bine. Vreau culoare, viata, siguranta. Vreau liniste. Si incredere, si speranta mai ales. Multa de tot, cat sa-mi ajunga pentru tot restul vietii, cat sa nu mai mi-o pierd niciodata. Nu mai vreau ca amintirile sa-mi fie tot ce mi-a mai ramas. Vreau altele noi, unele fara strangeri de inima, fara lacrimi in ganduri. De ce nu vin cand am nevoie de ele? De ce nu le gasesc atunci cand imi lipsesc cel mai mult? In trecut, de buna voie si nesilita de nimeni, am avut prea putine asteptari de la iubire, sperand ca astfel o sa o fac sa creasca mare. Am lasat totul la voia sortii si pe mine dusa in nestire de ea. Am facut de dragul oricui, dar mai putin al meu, compromisuri, unul dupa altul, altul dupa unul. Dar va rog, din tot sufletul, nu faceti asa cum am facut eu. Orice femeie de pe acest pamant care iubeste are dreptul sa-i fie rasplatita iubirea. Asa ar fi just, asa ar fi uman. Asa am fi toti iubiti. Luati-va soarta in mana si mandriti-va trufase cu ea. Iubirea pleaca intr-adevar de la propria persoana si abia apoi se leaga de o alta. Nu oferiti totul inainte de a va asigura ca o sa va fie oferit totul. Stiu ca iubirea e ca o loterie si ca niciodata nu o ai certitudinea ei. Dar ii vezi semnele, ii intuiesti prezenta, simturile tale ti-o striga, undeva pielea, sangele si creierul o realizeaza. Atunci atunci e cazul sa-ti daruiesti sufletul. Stiu ca nu suna deloc crestineste, dar este echitabil daca ceea ce iti doreste pentru tine inseamna binele: nu iubiti pe cel ce nu va iubeste. Nu invocati timpul in ajutorul vostru, nu asteptati vreo minune din cer, nu cersiti iubirea si nu va lasati umilite doar din speranta ca la un moment dat o sa fiti iubite. Iubirea nu inseamna sa o implori si sa te umilesti. La final, tot tu o sa fii cea care plateste. O sa platesti cu dezamagirea, dand nastere in chinuri unor monstri de sentimente, cu greu o sa scapi de senzatia de desertaciune si gol, de sentimentul de ura fata de tine si fata de cel care te-a facut sa te urasti. Cu greu o mai poti sa-ti deschizi sufletul in fata altcuiva, cu greu o sa-ti regasesti increderea, cu greu o sa construiesti la loc speranta. Cu greu scapi de imaginea celui care te-a facut sa suferi. Probabil ca cer prea mult de la iubirea pe care nu o mai am sau nu am avut-o niciodata. Dragostea e mult prea oarba ca sa vada bine, noi prea comozi ca sa ne dezlipim genele si sa privim mai departe de ceea ce apare in fata genelor. Poate ca astept prea mult de la o iubire viitoare, dar nu vreau decat o iubire care sa merite, care sa imi incalzeasca sufletul si sa nu mai arda tot in calea ei. Nu mai vreau ce am vrut, nu mai vreau fum si amagire. Nu mai imi sunt de ajuns. Nu mai vreau sa ma pierd in singuratate si sa cred ca asa imi este cel mai bine. Vreau culoare, viata, siguranta. Vreau liniste. Si incredere, si speranta mai ales. Multa de tot, cat sa-mi ajunga pentru tot restul vietii, cat sa nu mai mi-o pierd niciodata. Nu mai vreau ca amintirile sa-mi fie tot ce mi-a mai ramas. Vreau altele noi, unele fara strangeri de inima, fara lacrimi in ganduri. De ce nu vin cand am nevoie de ele? De ce nu le gasesc atunci cand imi lipsesc cel mai mult? Din ce magazin de lux sau de la ce taraba as putea sa le cumpar? Le-as cumpara pe cel putin trei ani din viata mea. Am nevoie din tot sufletul de cineva care sa merite. Sa-mi dovedeasca ca merita sa fie iubit si nu doar pentru o saptamana, nu doar pentru o noapte, nu doar pentru un schimb de imbratisare, nu doar pentru o imbinare de buze, nu doar pentru o iluzie de moment, nu din frica ca odata cu plecarea trupului de langa tine, raman eu fara suflet. O iubire care sa nu ma arunce in lamentare si in plangere de sine. Sa ma faca mai buna si mai umana decat sunt acum. Mai senina. Mai in zambet si fericire. De ce este adevarat ca noi femeile vrem intotdeauna prea multa iubire? De ce ne asezam sufletul in fata broscoiul broscoilor cu speranta ca broscoiului o sa-i fie de ajuns ca sa se transforme in printul printilor? De ce nu intuim ce o sa faca cu el? De ce nu vedem cum il priveste lacom si il apuca hulpav? De ce nu credem ca o sa manance din el pana la saturarea pantecelui, iar apoi nici nu o sa se mai deranjeze sa multumeasca pentru el? De ce nu vedem ca nu se multumeste cu unul, ca vrea sa incerce si altele? De ce cuvintele mele nu au sens pentru unii? De ce sunt egoista daca tanjesc dupa o persoana care intai sa merite si abia apoi sa ma iubeasca?

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: